Bănuiesc că fiecare dintre noi are sau măcar a avut o bunică sau un bunic şi un televizor. Da, televizor. Dacă pe vremea lor nu prea aveau la ce să se uite, iar după căderea regimului, nu dădeau probabil mare importanţă la ceea ce este la TV, iată că acum îşi petrec o groază de timp dacă tot au nepoţi şi sunt la pensie. Deh, timpul le permite.
Şi, tot aşa, în timp au apărut şi minunatele emisiuni „Reality Show” care nu sunt altceva decât un gen de „Stupids” show, create pentru cei care habar nu au ce se întâmplă de fapt în spatele acestora. Toate aceste emisiuni cu fete la facultate în Bucureşti care se strică pe acolo, cu iubiri trădate sau profitarea copiilor de banii părinţilor, sunt doar nişte emisiuni regizate.
De multe ori am primit mass-uri pe Messenger în care se căutau două femei şi un bărbat pentru un scurt metraj, în care o femeie şi bărbatul să fie căsătoriţi, iar cea dea doua femeie implicată să aibă rolul de amantă. Dacă acceptam aşa ceva, mă alegeam cu 200RON.
Un lucru şi mai amuzant este atunci când te cerţi cu „ăl bătrân” despre vericitatea acestora şi te mai trezeşti şi cu o frază de genul: „Da! Aşa zicea şi nesimţita aia părinţilor!” Ei chiar consideră că cel care este filat nu ştie acest lucru, asta doar pentru că le astupă chipurile identitatea, ca să pară credibil. Odată, chiar mama m-a întrebat cum se realizează aceste emisiuni, ştiind că sunt nişte făcături.
Într-un fel, emisiunile acestea acoperă totuşi o realitate nu tocmai plăcută despre ceea ce se întâmplă cu oamenii. Nu am vrut să zic „la noi în ţară”, pentru că peste tot se întâmplă astfel de lucruri.
Faptul că aceste emisiuni transmit fapte reale, este una, însă până la a fi veridic toată înregistrarea, mai este mult. Bănuiesc că acesta este şi motivul pentru care la începutul emisiunii nu este menţionat că personajele sunt fictive (cum se întâmpla cândva cu Ernest şi trădaţii lui, emisiune în care l-am cunoscut şi pe Naomi într-un conflict între el şi iubitul lui). Aşa, fiecare om crede ce vrea şi chiar este în avantajul lor. Lasă-i să creadă ce vor, noi să avem audienţă. Nu?
Chiar dacă la început de articol m-am legat de bunici, nu trebuie evitaţi nici cei mai tineri, pentru că nu toţi au idee sau poate nu i-a interesat acest subiect. Vedem chiar părinţi, uneori şi prieteni. Dacă ar fi să ne facem studiile la o facultate care are compentenţe în a dezvălui adevărul despre aceste emisiuni (cele de comunicare, jurnalism), nu cred că ar exista cineva care să nu ştie. Doar să nege acest fapt, ceea ce ar fi trist, căci ar ţine de meseria acestuia.
Nu pot să mint că nu m-am uitat la astfel de emisiuni. Nu cred că este o ruşine. Pentru mine sunt nişte emisiuni de divertisment prin care văd cu ce scot sunt concepute. Pentru că una este să vezi şi alta să crezi.
