Lumină după întuneric

0
542

Maria s-a căsătorit cu Dan la doar trei luni după ce îl cunoscuse.
La prima aniversare a căsniciei lor, au revizitat hotelul la care au stat în timpul lunii de miere, de această dată fiind alături de ei şi fiica lor nou născută.
“Relaţia noastră era specială. Eram foarte deschişi unul faţă de celălalt, comunicam foarte bine şi ne susţineam întotdeauna în situaţiile neplăcute.”. Maria şi Dan au mai făcut încă doi copii şi Dan muncea din greu ca să îşi poată întreţine familia. Era un tată model şi se asigura că nimic nu lipseşte celor mici. “Era complet dedicat familiei. Se implica în fiecare moment din viaţa copiilor. A preluat toate greutăţile şi ne proteja de orice lucru neplăcut.”. “Ne doream să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu simtă că le lipseşte nimic şi să le fim alături chiar şi când ei ne vor dărui nepoţi. De aceea am început să căutăm o casă mai mare, fiindcă el se gândea la momentele în care copiii noştri, vor veni în vizită cu nepoţii şi vor vrea să stea peste noapte. Atât de mult se gândea el la cei mici…”. Cei doi soţi erau fericiţi şi făceau planuri peste planuri, legate de casă şi de vacanţa care se apropia. În noaptea de dinaintea nefericitului eveniment, Dan şi Maria au mers la un concert şi nimeni nu se putea gândi la tragedia care urma să se întâmple.
“Era o dimineaţă la fel ca oricare alta. Eram amândoi în maşină în drum spre birou, fiindcă aveam traseu comun cu Dan. La un momentdat mi-a spus că simte ceva ciudat în piept. L-am întrebat când o să se ducă la doctor şi a spus că o să meargă chiar în ziua aceea. Pe la ora 13, un coleg de-al lui m-a sunat să îmi spună că pe Dan l-a luat ambulanţa, dar nu ştie deocamdată ce s-a întâmplat. Mi-a spus că mă ţine la curent. După o jumătate de oră, respectivul coleg mi-a adus cheile de la maşină şi mi-a spus să merg la spital. Nu mi-a dat alte detalii, doar să merg acolo. Pe drum spre spital am dat nişte telefoane şi am aflat că Dan încercase să dea de doctorul lui în pauza de masă, însă nu îl găsise la cabinet, aşa că a vrut să meargă la o clinică particulară din apropierea policlinicii. În momentul în care a simţit că nu mai poate să conducă, a oprit maşina şi l-a rugat pe colegul lui, pe care îl luase cu el, să cheme ambulanţa.

Am ajuns la spital şi paramedicii mi-au spus că după ce l-au urcat în ambulanţă, inima i s-a oprit şi au încercat să îl resusciteze, însă nu au reuşit.” Deşi Maria nu înţelegea foarte bine cât de gravă era situaţia, şi-a sunat familia. “Un medic a venit şi mi-a spus că au încercat resuscitarea de cinci ori, însă nu au mai avut ce să facă. În momentul în care am reuşit să mă mişc, m-am îndreptat către salonul în care era Dan. Am rămas singură cu el. Părea că doarme. I-am spus că trebuie să vină acasă la copii, să mă ajute, să fim o familie…speram cumva că o să deschidă ochii şi o să îmi răspundă şi totul să fi fost doar o greşeală.”

Prima dintre deciziile Mariei, a fost să spună copiilor direct ce s-a întâmplat. I-a chemat în camera ei. “Le-am spus că tata nu s-a simţit bine şi că a mers la spital şi că a leşinat, dar că nu l-a durut nimic, însă trebuie să le dau o veste foarte tristă… Plânsetele lor mi-au rupt şi ce mai rămăsese din inima mea după acea zi îngrozitoare. Nu ştiam cum o să reuşim să mergem mai departe, însă ştiam că dacă depăşeam acel moment vom fi bine.”.

La două zile de la moartea soţului ei, Maria a aflat că este însărcinată. A fost o surpriză enormă şi a dat o întorsătură complet nouă întregii situaţii. “Simţeam că cineva a pus o plasă de siguranţă peste prăpastia care se afla în faţa noastră. Că Dumnezeu are grijă de noi cumva.”. Copilul a fost botezat după tatăl său pe care nu avea să îl cunoască niciodată. “Sarcina nu mi-a lăsat prea multe portiţe. A trebuit să îmi revin şi să merg mai departe. Nu îmi permiteam să fac greşeli, aşa că m-am adunat cumva şi am reuşit să mă descurc.

Ce m-a deranjat pe parcursul întregii sarcini, a fost că nu apucase şi Dan să ştie de copil. Nu îmi puteam închipui cum voi naşte fără ca el să fie lângă mine. Îmi aduceam aminte cum mergea cu mine la fiecare analiză cât de măruntă, acum trebuia să merg singură… La prima ecografie am plâns încontinuu. Îl avertizasem pe medic de treaba asta. Îmi era dor de Dan în fiecare secundă.
Îmi doream să îl am lângă mine şi să discutăm despre numele copilului, despre spitalul în care voi naşte..însă cumva am reuşit să mă descurc. Cineva avea grijă de mine de undeva de sus. În cazul celorlalţi copii, a durat de fiecare dată cel puţin 12 ore până când am născut, însă acum am născut uşor. Contracţiile au început la 7:15 dimineaţa. La ora aceea, pe Iuliu Maniu este foarte aglomerat, şi străduţa noastră nu are ieşire decât în acest bulevard, aşa că am sunat la taxi imediat.
Dispecera mi-a spus că durează 12 minute, aşa că într-un final am chemat ambulanţa. La 7:45 m-au urcat în ambulanţă şi în curând mi-am dat seama că mergeam pe acelaşi traseu pe care îl duseseră şi pe Dan la spital. Înainte să apuc să mă gândesc mai bine la asta, până să îmi dau seama că intrasem în travaliu…am născut în ambulanţă.”. La câteva minute după naştere, înainte ca Maria să apuce să îşi ţină copilul în braţe, paramedicul i-a spus că el fusese cel care îi scosese soţul din maşină în urmă cu 9 luni. “Am început să plâng în hohote. Cercul se închisese. Mi-am numit copilul Dan.”

“Au fost multe momente de disperare, încă mai sunt şi acum, când plâng de parcă ceva s-ar rupe în mine, momente în care mi-e dor de el extraordinar de mult. Ştiu că este normal şi că într-un final vor trece şi că după fiecare astfel de criză, reuşesc să mă energizez cumva şi să mă încurajez. Găsesc putere să îmi iubesc copiii care au nevoie de mine şi care mă iubesc şi ei la fel de mult. Câteodată îl “ameninţ” pe Dan şi îi spun că dacă nu o să vină acasă, nu mă dau jos din pat. Ajută cu ceva? Nu ajută la nimic. Dimineaţa următoare, chiar dacă de abia pot să respir de durerea din suflet, cei mici au nevoie de mine. Şi nimeni nu va avea grijă de ei, aşa că mă ridic şi găsesc puterea să mă descurc.”. Maria este o persoană îndrăgită de multă lume. O sună chiar şi colegi de-ai colegilor ei, care nu o cunosc şi o întreabă dacă o pot ajuta cumva. Prietenii i-au fost aproape încă de la început, după naştere aducându-i de mâncare, ajutând-o cu cumpărăturile sau stând cu cei mici.

“Pentru că familia mea stă în celălalt capăt de ţară, prietenii şi colegii, dar şi unii vecini sunt o reală binecuvântare. Ei m-au ajutat în permanenţă. O prietenă de-a mea îi duce pe cei mici la şcoală. Vecina mea are mereu uşa deschisă pentru noi şi e dispusă să ne ajute cum poate. Prietenele mele au insistat să ies din casă. La început eram devastată, vroiam să plâng încontinuu, însă ele m-au făcut să depăşesc acele momente. Mi-au dat putere să fac lucrurile pe care le făceam înainte. Am fost un cuplu sociabil îndrăgit de mulţi. Simt că Dan mi-a lăsat atâţia prieteni care au ţinut la el. Ştiu că ei sunt acolo undeva şi deja mă simt mai bine. “. “Aş putea spune celor care trec prin astfel de momente cum am trecut eu, să nu se gândească pe termen lung la ce vor face. Să meargă mai departe pas cu pas. Să se concentreze la ce e de făcut în acel moment. Micile victorii se acumulează până când vei putea să vezi viaţa dintr-o altă perspectivă. Şi încă ceva: este normal să te prăbuşeşti şi să plângi. Te eliberezi. Suntem oameni. Trebuie doar să îţi aduci aminte să te ridici şi să te întorci la treabă, să nu îţi permiţi să te afunzi într-o groapă cu tristeţe. Ziua de mâine nu se stie ce aduce, aşa că arătaţi-le celor de lângă voi în fiecare zi cât de mult îi iubiţi. “.

LĂSAȚI UN MESAJ

Mesajul tau
Numele tau