Probabil de multe ori ne-am gândit sau dacă nu, ne-a venit subit în minte, să ne luăm un animal de companie. De când ne ştim, de mici părinţii nu erau de acord cu un animal în casă, în special cei care am stat la bloc. Dar iată că ajungem în viaţă în situaţia în care părinţii nu mai au nimic de comentat dacă vrem să facem acest lucru.
Poate te simti singur, iar un animal tace şi ascultă în locul unui partener cicălitor de cameră sau dacă eşti single, poate înlocui o parte din acel gol. Acum problema sună în felul următor: pisică sau câine? Ei, aici e cu dus-întors.
Orice am alege, tot o alegere norocoasă ar fi, pentru că atât pisica, cât şi câinele au cam aceleaşi „calităţi şi defecte”.
Pisica este bine că nu ai probleme cu ea. De când se naşte parcă este setată ca un roboţel ca, atunci când vede o cutie cu nisip, să ştie că acolo trebuie să îşi facă nevoile. Deci nu trebuie să stai după ea, să o duci afară sau să o plimbi. Se spală, este curată, însă partea proastă este că atunci când cineva te vizitează, chiar dacă mâţa este ascunsă şi nu îşi face simţită prezenţa, invitatul va ştii că deţii o pisică pentru că… miroase. Oricât de mult ai împrospăta casa, tot rămâne un iz de pisică. Cu toate acestea, este mereu lângă tine: pe pieptul tău, pe tastatura ta sau direct pe laptop, pe masă lângă ceaşca de cafea sau ceai, pe foile de pe care înveţi, dar ce contează! Uite-o ce frumos toarce! În fine, tot o parşivă şi o hoaţă rămâne. Mică şi pe interes! Ce mai, o mică perversă poţi avea la uşă!
Căţelul în schimb este un mic Schumaher pe care cu greu îl înveţi nevoile „omeneşti”. Când este mic se scapă prin casă. De obicei îl bagi cu botul unde a făcut prostioara şi-l cerţi. Acum depinde de personalitatea fiecărui câine dacă vrea să înveţe repede sau nu. Pentru că la câini nu se pune problema de „e mic şi nu ştie”, ci „e mic şi al dracu”, pentru că au o personalitate a naibii de puternică, iar căpoşenia este la putere, mai ales în ceea ce priveşte rasa celor mici. Că doar nu sunt chiar atât de mulţi nebuni să ţină în apartament un câine de vreo 20-30 kg. Partea bună este că un câine nu miroase atât de tare ca o pisică, aşa că dacă ai obsesie pentru curăţenie, cu siguranţă în aer nu se va simţi nimic. Este frumos că este devotat, te încălzeşte când este frig, dar cel mai prost lucru este atunci când latră din orice. De obicei când sună cineva la uşă, ia naştere avalanşa şi îţi vine să-l arunci pe fereastră, însă atunci când încetează şi îl vezi cum dă din coadă, îţi dai seama cât de dulce este şi treci cu vederea.
Aşadar, pentru cei care vor totuşi să au un animal de companie, dar nu prea au timp de el, recomant pisica. Ea nu vrea să fie dusă afară şi nu miorlăie decât atunci când îi este foame. Dacă ai timp şi eşti o fire mai energică, un câine ar fi ideal pentru a-ţi fi prieten. Sunt oricum foarte multe particularităţi ale acestor două animale, însă le-am expus pe cele esenţiale. Dacă totuşi nu sunteţi mulţumiţi, puteţi să vă cumpăraţi un animal de „borcan”, aşa cum numesc vietăţile foarte mici de genul: porci de Guineea, peşti, papagali şi ale chestii mici şi drăgălaşe.
Deci, alegerea ţine de voi şi… de liniştea voastră psihică!
